După întoarcerea din exilul babilonian, cărturarul Ezra împreună cu dregătorul Neemia au decis să adune cărțile sfinte într-un singur volum. Principalul motiv era nevoia de a se delimita de vecinii lor samariteni – popoare păgâne pe care regii asirieni le transferaseră din Orientul apropiat în locul israeliților deportați. Samaritenii, după obiceiul lor, au asimilat - alături de zeii lor mai vechi pe - „zeul locului”, Yahweh. Ca atare, au împrumutat cele cinci cărți ale lui Moise și și-au construit pe ele închinarea în templul construit pe muntele Garizim. Din acest motiv, în cca 450 î.Hr., Ezra și Neemia au convocat pe cărturarii și leviții de frunte într-un for de arbitraj teologic, așa-numita „Marea sinagogă”. Aceștia au căzut de-acord asupra următoarelor patru decizii care să asigure imutabilitatea cultului iudaic:
(a) să schimbe scrierea proto-sinaitică, triunghiulară – pe care o preluaseră samaritenii – cu caractere pătrate;
(b) să consfințească și să delimiteze canonul Vechiului Testament la cele trei secțiuni: Legea, Profeții și Scrierile, cuprinzătoare a celor 39 cărți existente;
(c) să comaseze unele cărți, pentru a ajunge la numărul de 22, câte litere are alfabetul ebraic; și
(d) să înființeze sinagogi în toate ținuturile populate de evrei, pentru a păstra unitatea de credință.
Cărțile apocrife încalcă una sau mai multe din cele 4 reguli pentru canonicitatea Vechiului Testament. Anume:
1/ nu corespund doctrinal;
2/ au apărut după 420 î.Hr.;
3/ au fost scrise în lb. greacă;
4/ au fost scrise în Babilon, în Egipt sau în altă parte decât pe teritoriul vechiului Israel.
Ele sunt:
Lista celor 13 cărți apocrife:
Tobit;
Eclesiasticul, sau Înțelepciunea lui Iisus ben Sirah;
1 și 2 Macabei;
Iudit;
Scrisoarea lui Ieremia;
Cântarea celor trei tineri;
Bel și Balaurul;
Rugăciunea Esterei;
1 și 2 Ezra;
Baruch;
Înțelepciunea lui Solomon;
Suzana;
Rugăciunea lui Manase.
Ele conțin serioase aberații doctrinale împrumutate din mitologia neamurilor în spațiul cărora s-au așezat, precum:
1. Preexistența sufletului înainte de naștere (Sirah, 8:19-20)
2. Purgatoriul (2 Macabei 12:43)
3. Rugăciunile pentru morți (Baruh 3:4)
4. Slujbe pentru izbăvirea morților din infern(2 Macabei 12:45)
5. Jertfe oferite morților (2 Macabei 12:45)
6. Rugăciunile morților pentru cei vii (2 Macabei 15:11-16)
7. Milosteniile anulează păcate (Tobit 12:9)
Există și grave erori istorice, ca de exemplu:
Nabucadnețar este înfățișat ca domnind în Ninive (Asiria), în loc de Babilon (Iudit 1:1)
Unele includ note de basm: Daniel ucide un balaur groaznic, aruncând în gura fiarei cocoloașe din păr amestecate cu smoală. (Bel și balaurul: 31) ; altele au caracter anecdotic – cartea Suzanei.
Declarația sfântului Athanasie și a sfântului Ieronim: „Cărțile apocrife nu sunt incluse în canon” – a fost ignorată cu ocazia conciliului catolic de la Trent (1545-1563). În încercarea de a scăpa de acuzația protestanților, aceea că profesează doctrine nebiblice, biserica catolică a hotărât includerea oficială a apocrifelor în Canonul Bibliei și subordonarea Bibliei în fața tradiției bisericești.
Până în 1914, cărțile apocrife apăreau în Bibliile ortodoxe sub titlul de „Apocrife” sau „Necanonice” (Biblia de la București – 1688; Biblia de la Blaj - 1795). În edițiile mai recente, distincția de necanonicitate a dispărut cu totul.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu